Mihai Eminescu – biografia pe scurt
Mihai Eminescu (născut pe 15 ianuarie 1850, în Botoșani, Moldova, Imperiul Otoman – decedat pe 15 iunie 1889, în București, România) a fost un poet și jurnalist român, considerat una dintre cele mai importante figuri literare din literatura română. El este adesea numit național poet al României.
Eminescu s-a născut într-o familie de origine nobilă și a urmat studii la Cernăuți și Viena, unde a fost influențat de curentele romantice și de filosofia germană. Acesta a devenit cunoscut pentru poeziile sale lirice, care exprimă adânci emoții și trăiri interioare.
În 1870, Eminescu a devenit redactor la revista „Timpul” din Iași, unde a publicat numeroase articole și poezii. Acesta a avut o contribuție importantă la dezvoltarea limbii române literare și la promovarea culturii românești în general. Poemele sale celebre, cum ar fi „Luceafărul”, „Scrisoarea III”, „Mai am un singur dor” și multe altele, sunt considerate capodopere ale literaturii române.
Viața lui Eminescu a fost marcată de o serie de probleme de sănătate și tulburări mentale, ceea ce l-a determinat să-și petreacă o mare parte din timp în sanatorii și instituții psihiatrice. La vârsta de doar 39 de ani, poetul a murit la București în urma unei crize epileptice.
Moștenirea lui Mihai Eminescu în literatura română și în cultura românească în general este imensă. El este considerat un simbol al geniului literar și al pasiunii naționale și rămâne unul dintre cei mai citiți și studiați poeți români. Lucrările sale sunt traduse în numeroase limbi și sunt studiate atât în școlile din România, cât și în instituțiile de învățământ din întreaga lume.
Poezii despre dragoste
1. Dorința
Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.
Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.
Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci..
Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;.
Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.
2. Adio
De-acuma nu te-oi mai vedea,
Rămâi, rămâi, cu bine!
Mă voi feri în calea mea
De tine.
De astăzi dar tu fă ce vrei,
De astăzi nu-mi mai pasă
Că cea mai dulce-ntre femei
Mă lasă.
Căci nu mai am de obicei
Ca-n zilele acele,
Să mă îmbăt şi de scântei
Din stele,
Când degerând atâtea dăţi,
Eu mă uitam prin ramuri
Şi aşteptam să te arăţi
La geamuri.
O, cât eram de fericit
Să mergem împreună,
Sub acel farmec liniştit
De lună!
Şi când în taină mă rugam
Ca noaptea-n loc să steie,
În veci alături să te am,
Femeie!
Din a lor treacăt să apuc
Acele dulci cuvinte,
De care azi abia mi-aduc
Aminte.
Căci astăzi dacă mai ascult
Nimicurile-aceste,
Îmi pare-o veche, de demult
Poveste.
Şi dacă luna bate-n lunci
Şi tremură pe lacuri,
Totuşi îmi pare că de-atunci
Sunt veacuri.
Cu ochii serei cei dentâi
Eu n-o voi mai privi-o..
De-aceea-n urma mea rămâi –
Adio!
3. Ce e amorul?
Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Şi tot mai multe cere.
De-un semn în treacăt de la ea
El sufletul ţi-l leagă,
Încât să n-o mai poţi uita
Viaţa ta întreagă.
Dar încă de te-aşteaptă-n prag
În umbră de unghere,
De se-ntâlneşte drag cu drag
Cum inima ta cere.
Dispar şi ceruri şi pământ
Şi pieptul tău se bate,
Şi totu-atârnă de-un cuvânt
Şoptit pe jumătate.
Te urmăreşte săptămâni
Un pas făcut alene,
O dulce strângere de mâini,
Un tremurat de gene.
Te urmăresc luminători
Ca soarele şi luna,
Şi peste zi de-atâtea ori
Şi noaptea totdeauna.
Căci scris a fost ca viaţa ta
De doru-i să nu-ncapă,
Căci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apă.
4. Despărțire
(sursa foto: https://pixabay.com/ro/vectors/mihai-eminescu-om-portret-poet-cap-152393/)
Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?
Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta;
Nu floarea vestejită din părul tău bălai,
Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.
La ce simţirea crudă a stinsului noroc
Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc?.
Tot alte unde-i sună aceluiaşi pârău:
La ce statornicia părerilor de rău,
Când prin această lume să trecem ne e scris
Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?
La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porţi?
La ce să măsuri anii ce zboară peste morţi?.
Totuna-i dacă astăzi sau mâine o să mor,
Când voi să-mi piară urma în mintea tuturor,
Când voi să uiţi norocul visat de amândoi.
Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi,
Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit,
Ca şi când niciodată noi nu ne-am fi găsit,.
Ca şi când anii mândri de dor ar fi deşerţi –
Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierţi?
Cu faţa spre perete, mă lasă prin străini,
Să-ngheţe sub pleoape a ochilor lumini,
Şi când se va întoarce pământul în pământ,
Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?.
Cântări tânguitoare prin zidurile reci
Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci;
Ci eu aş vrea ca unul, venind de mine-aproape,
Să-mi spuie al tău nume pe-nchisele-mi pleoape,
Apoi – de vor – m-arunce în margine de drum..
Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum.
Din zare depărtată răsar-un stol de corbi,
Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,
Răsar-o vijelie din margini de pământ,
Dând pulberea-mi ţărânii şi inima-mi la vânt..
Ci tu rămâi în floare ca luna lui april,
Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil,
Din cât eşti de copilă să-ntinereşti mereu,
Şi nu mai şti de mine, că nu m-oi şti nici eu.
5. De ce nu-mi vii
Vezi, rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aşează bruma peste vii –
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?
O, vino iar în al meu braţ,
Să te privesc cu mult nesaţ,
Să razim dulce capul meu
De sânul tău, de sânul tău!.
Ţi-aduci aminte cum pe-atunci
Când ne primblam prin văi şi lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori?
În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scântei..
Dar, oricât ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!
Căci tu înseninezi mereu
Viaţa sufletului meu,
Mai mândră decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea!
Târzie toamnă e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Şi lanurile sunt pustii..
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?
Poezii despre natură
6. La mijloc de codru
La mijloc de codru des
Toate păsările ies,
Din huceag de aluniș,
La voiosul luminiș,
Luminiș de langa balta,
Care-n trestia înaltă
Leganandu-se din unde,
În adâncu-i se pătrunde
Și de lună și de soare
Și de păsări călătoare,
Și de luna și de stele
Și de zbor de rândunele
Și de chipul dragei mele.
7. Misterele nopții
Când din stele auroase
Noaptea vine-ncetişor,
Cu-a ei umbre suspinânde,
Cu-a ei silfe şopotinde
Cu-a ei vise de amor.
Câte inimi în plăcere
Îi resaltă uşurel!
Dar pe câte dureroase
Cântu-i mistic le apasă,
Cântu-i blând, încetinel.
Două umbre, albicioase
Ca şi fulgii de ninsori,
Razele din alba lună
Mi le torc, mi le-mpreună
Pentru-ntregul viitor.
Iar doi îngeri cântă-n plângeri,
Plâng în noapte dureros,
Şi se sting ca două stele,
Care-n nuntă, uşurele,
Se cunun căzânde jos.
Într-un cuib de turturele
Ca şi fluturii de-uşor
Saltă Eros nebuneşte,
Îl desmiardă, l-încălzeşte
Cu un vis de tainic dor.
Iar în norul de profume
Două suflete de flori
Le desparte-al nopţii mire
Cu fantastica-i şoptire,
Le resfiră, până mor.
Când pe stele aurie
Noaptea doarme uşurel,
Câte inime râzânde,
Dar pe câte suspinânde
Le delasă-ncetinel!
Dar aşa ne e destinul,
Vitreg prea adeseori,
Unui lumea i-acordează,
Iar pe altul îl botează
Cu-a lui rouă de plânsori.
8. Freamăt de codru
Tresărind scânteie lacul
Şi se leagănă sub soare;
Eu, privindu-l din pădure,
Las aleanul să mă fure
Şi ascult de la răcoare
Pitpalacul.
Din izvoare şi din gârle
Apa sună somnoroasă;
Unde soarele pătrunde
Printre ramuri a ei unde,
Ea în valuri sperioase
Se azvârle.
Cucul cântă, mierle, presuri –
Cine ştie să le-asculte?
Ale păsărilor neamuri
Ciripesc pitite-n ramuri
Şi vorbesc cu-atât de multe
Înţelesuri.
Cucu-ntreabă: – Unde-i sora
Viselor noastre de vară?
Mlădioasă şi iubită,
Cu privirea ostenită,
Ca o zână să răsară
Tuturora.
Teiul vechi un ram întins-a,
Ea să poată să-l îndoaie,
Ramul tânăr vânt să-şi deie
Şi de braţe-n sus s-o ieie,
Iară florile să ploaie
Peste dânsa.
Se întreabă trist izvorul:
– Unde mi-i crăiasa oare?
Părul moale despletindu-şi,
Faţa-n apa mea privindu-şi
Să m-atingă visătoare
Cu piciorul?
Am răspuns: – Pădure dragă,
Ea nu vine, nu mai vine!
Singuri, voi, stejari, rămâneţi
De visaţi la ochii vineţi,
Ce luciră pentru mine
Vara-ntreagă.
Ce frumos era în crânguri,
Când cu ea m-am prins tovarăş!
O poveste încântată
Care azi e-ntunecată.
De-unde eşti revino iarăşi,
Să fim singuri!
9. Revedere
– Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Şi de când m-am depărtat,
Multă lume am umblat.
– Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Şi gonind cântările;
Şi mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Umplându-şi cofeile,
Mi-o cântă femeile.
– Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum eşti
Tot mereu întinereşti.
– Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Şi de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost aşa rămânem:
Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele.
10. Povestea codrului
Împărat slăvit e codrul,
Neamuri mii îi cresc sub poale,
Toate înflorind din mila
Codrului, Măriei-Sale.
Lună, Soare și Luceferi
El le poartă-n a lui herb,
Împrejuru-i are dame
Și curteni din neamul Cerb .
Crainici, iepurii cei repezi
Purtători îi sunt de vești,
Filomele-i țin orchestrul
Și isvoare spun povești.
Peste flori, ce cresc în umbră,
Lângă ape pe potici,
Vezi bejănii de albine,
Armii grele de furnici.
Hai și noi la craiul, dragă,
Și să fim din nou copii,
Ca norocul și iubirea
Să ne pară jucării.
Mi-a părea cum că natura
Toată mintea ei și-a pus,
Decât orișice păpușă
Să te facă mai presus;
Amândoi vom merge-n lume
Rătăciți și singurei,
Ne-om culca lângă isvorul
Ce răsare sub un tei;
Adormi-vom, troieni-va
Teiul floarea-i peste noi,
Și prin somn auzi-vom bucium
De la stânele de oi.
Mai aproape, mai aproape
Noi ne-om strânge piept la piept…
O, auzi cum cheam-acuma
Craiul sfatu-i înțelept!
Peste albele izvoare
Luna bate printre ramuri,
Împrejuru-ne s-adună
Ale Curții mândre neamuri
Caii mării, albi ca spuma,
Bouri nalți cu steme-n frunte,
Cerbi cu coarne rămuroase,
Ciute sprintene de munte –
Și pe teiul nostru-ntreabă
Cine suntem, stau la sfaturi,
Iară gazda noastră zice,
Dându-și ramurile-n laturi.
– „O, priviți-i cum visează
Visul codrului de fagi!
Amândoi ca-ntr-o poveste
Ei își sunt așa de dragi!”
Poezii despre țară
11. Din străinătate
Când tot se-nveseleşte, când toţi aci se-ncântă,
Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori,
Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă
L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.
Şi inima aceea, ce geme de durere,
Şi sufletul acela, ce cântă amorţit,
E inima mea tristă, ce n-are mângâiere,
E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.
Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară
Scăldată în cristalul pârăului de-argint,
Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:
A codrului tenebră, poetic labirint.
Să mai salut o dată colibele din vale,
Dorminde cu un aer de pace, liniştiri,
Ce respirau în taină plăceri mai naturale,
Visări misterioase, poetice şoptiri.
Aş vrea să am o casă tăcută, mitutică,
În valea mea natală, ce undula în flori,
Să tot privesc la munte în sus cum se ridică,
Pierzându-şi a sa frunte în negură şi nori.
Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare,
Ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut,
Ce auzi odată copila-mi murmurare,
Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.
Melodica şoptire a râului, ce geme,
Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor,
Cântarea în cadenţă a frunzelor, ce freme,
Născur-acolo-n mine şoptiri de-un gingaş dor.
Da! Da! Aş fi ferice de-aş fi încă o dată
În patria-mi iubită, în locul meu natal,
Să pot a binezice cu mintea-nflăcărată
Visările juniei, visări de-un ideal.
Chiar moartea, ce răspânde teroare-n omenire,
Prin vinele vibrânde gheţoasele-i fiori,
Acolo m-ar adoarme în dulce liniştire,
În visuri fericite m-ar duce către nori.
12. Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!
13. Doina
De la Nistru pân’ la Tissa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân’ la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân’ în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu românul –
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!
Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!
Ștefane, Măria ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfânților
În sama părinților,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!
14. Patria vieţii e numai prezentul
Patria vieţii e numai prezentul.
Clipa de faţă numai în ea suntem,
Suntem în adevăr. – Iară trecutul
Şi viitorul numai o gândire-s.
În van împingeţi ce vi-i dinainte,
În van doriţi acelea ce-or veni.
Întoarceţi-vă în voi şi veţi cunoaşte
Că toate-n lume, toate-s în prezent.
Tot ce au fost şi tot ce-a fi vreodată
Au fost, va fi numai pentru că e.
Nu ştii că atingând pe-un singur om
I-atingi pe toţi? Mulţimea e părere.
Spune la mii de inşi aceeaşi vorbă
Şi-n mii ea atunci va trezi
Icoană-aceeaşi şi acelaşi simţ.
Un semn că toţi e-n unul, unu-n toţi.
15. La Bucovina
N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,
Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,
Văile în flori,
Rîuri resăltînde printre stînce nante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste cîmpii-n zori.
Ale sorţii mele plîngeri şi surîse,
Îngînate-n cînturi, îngînate-n vise
Tainic şi uşor,
Toate-mi trec prin gîndu-mi, trec pe dinainte,
Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte
Îmi şoptesc de dor.
Numai lîngă sînu-ţi geniile rele,
Care îmi descîntă firul vieţii mele,
Parcă dormita;
Mă lăsară-n pace, ca să cînt în lume,
Să-mi visez o soartă mîndră de-al meu nume
Şi de steaua mea.
Cînd pe bolta brună tremură Selene,
Cu un pas melodic, cu un pas alene
Lin în calea sa,
Eol pe-a sa arpă blînd răsunătoare
Cînt-a nopţii dulce, mistică cîntare,
Cînt din Valhala.
Atunci ca şi silful, ce n-adoarme-n pace,
Inima îmi bate, bate, şi nu tace,
Tremură uşor,
În fantazii mîndre ea îşi face cale,
Peste munţi cu codri, peste deal şi vale
Mînă al ei dor.
Mînă doru-i tainic colo, înspre tine,
Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,
Inima mi-i grea;
Astfel, totdeauna cînd gîndesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea!
Poeziile lui Mihai Eminescu merită citite și studiate din mai multe motive:
- Valoare literară deosebită: Eminescu este considerat una dintre cele mai importante figuri literare din literatura română. Poeziile sale se remarcă prin frumusețea și profunzimea expresiei, prin limbajul poetic deosebit și prin capacitatea de a transmite emoții intense.
- Înțelegerea identității și culturii românești: Poeziile lui Eminescu sunt puternic ancorate în cultura românească și abordează teme specifice naționale, precum istoria, tradițiile, peisajele și mitologia românească. Ele oferă o înțelegere mai profundă a identității românești și a valorilor culturale ale țării.
- Reflecții filosofice și existențiale: Eminescu a abordat în poeziile sale teme filosofice și existențiale, precum trecerea timpului, sensul vieții, efemeritatea umană și căutarea înțelepciunii. Lectura poeziilor sale poate provoca gânduri și reflecții asupra condiției umane și asupra sensului existenței.
- Frumusețe poetică și imagistică: Eminescu a fost un maestru al limbajului poetic și al imaginilor vizuale. Poeziile sale sunt pline de metafore, simboluri și descrieri sugestive care stârnesc imaginația cititorilor și le oferă o experiență estetică deosebită.
- Relevanță contemporană: Chiar dacă a scris acum mai bine de un secol, poeziile lui Eminescu păstrează o actualitate și o putere de emoționare și astăzi. Ele abordează teme universale și stârnesc rezonanță în sufletele cititorilor de orice epocă.
Studiul poeziilor lui Mihai Eminescu poate aduce o mai mare cunoaștere și apreciere a literaturii române, dar și o înțelegere mai profundă a condiției umane și a valorilor estetice. Poeziile sale continuă să inspire și să fascineze cititorii din întreaga lume.
